mi-e dor

Cand am ce doresc, vad ca nu e bine ce-mi doresc.
Cand nu am, imi lipseste teribil ceea ce-mi doresc si mi-ar face rau daca as avea…

insemnare fara sentiment

Nu iubesc nimic si pe nimeni. Nu cred ca exista suflete pereche, iar dragostea este o chestie despre care nu e cazul sa vorbim. Nu inteleg de ce oamenii se incapataneaza sa fie prieteni. Tot ce vor e sa le fie lor bine. Nu celorlalti. Sentimentul, oricum ar fi el exprimat, este in cel mai bun caz ridicol, in cel mai rau caz inexistent.
Nu iubesc frigul, dupa cum nu iubesc nici caldura. Nu-mi place sa fac nimic, in general nu-mi place sa traiesc. Doar ca viata ma mai pacaleste uneori, si am impresia ca intrezaresc un motiv destul de bun sa actionez.
Dar imi dau seama repede ca mai bine as fi zambit si as fi trecut mai departe.
Stiu, am trecut in extrema cealalta. Imi e bine.

basescu si reforma

Luminati-ma si pe mine, va rog! Ce intelege concret Basescu prin reforma?

delimitare

Pentru ca respect teoria “daca ceva e menit sa se intample, tot Universul va conspira pentru asta”, ma lupt cu mine. Singura care conspira eram eu:))).
Am insa norocul sa analizez si sa vad, chiar si in al 12-lea ceas, ca am gresit, si unde. Unii sunt si mai norocosi, stiu adevarul spus de celalat. Stiu, de exemplu, ca au fost iubiti de omul pe care l-au iubit si la care le-a ramas gandul. Desi imi imaginez ca nici sa afli ca un om care ar fi putut reprezenta fericirea e nefericit nu e tocmai un motiv de satisfactie. Eu una ma zvarcolesc in mine insami cand aflu, dupa mult timp, ca am facut pe cineva la care tineam sa sufere.
Nu stiu de ce caut adevarul cu mintea si in acelasi timp ma las mintita de inima. Si nu stiu de ce combinatia asta monstruoasa are loc in legatura cu o singura persoana.
Unii zic ca e bine sa visezi…
Eu as vrea sa incetez sa visez. Asta inseamna sa sper, iar eu nu mai vreau sa sper. Vreau sa fiu la pamant, ca sa pot sa ma indrept intr-o singura directie, in sus.

superstitie si alegere

Sunt trista. Si probabil ca sunt proasta pentru ca sunt trista. N-am mai alergat cu sufletul la gura la chemari, n-am mai schimbat programul, am spus pur si simplu adevarul, dar i-am dat posibilitatea sa decida. Eram totusi dispusa sa renunt la treaba pe care o am acum de facut, si sa merg la o discutie. Discutie care imi lipseste.
Am spus adevarul, si am mai spus ca pot sa-mi schimb programul. Insa n-am luat eu aceasta decizie. Altcineva trebuia s-o ia. Asa am vrut eu. Era, practic, un test.
Rezultatul? Nu mi-am schimbat programul, trebuie sa fac treaba pe care o aveam de facut in mod normal, si sunt trista.
Si m-a mancat ochiul azi… m-am gandit, superstitioasa, ca ar insemna ca vad pe cineva. Apoi, cand telefonul a sunat, era cat pe-aci ca ochiul sa spuna adevarul. Daca as fi mintit. Dar nici nu mi-a trecut prin minte sa fac asta. Nu mai vreau sa mint. E bine ca oamenii sa stie adevarul despre ce reprezinta ei pentru mine si despre ce sunt dispusa sa fac pentru ei. De aici inainte este alegerea lor.
Viata merge mai departe, dar din cand in cand se intoarce vijelios in trecut… Si daca as mai spera ca are vreun sens, as lupta. Dar as fi vrut sa am si eu cu cine vorbi atunci cand am nevoie, nu sa fiu doar ascultatorul de serviciu, trimis in somaj tehnic din ce in ce mai des si pe perioade din ce in ce mai lungi.

ai grija ce-ti doresti…

Cazul 1
Incercasem acum ceva vreme sa-i spun ceva, si nu-mi raspunsese. I-am reprosat, desi nu fac asta de obicei, pentru ca stiu cum sunt: daca sunt nevoita sa-i spun omului cum vreau sa se poarte cu mine, apoi comportamentul respectiv mi se pare ca e o respectare a unui protocol, nu o alegere personala.
Intr-adevar, mi-a raspuns ca va respecta “protocolul” impus de mine.
Ca urmare, ma hotarasem sa nu-i mai vorbesc.
Nu ca sa vad daca ma cauta, ci pur si simplu sa incerc sa ma rup definitiv. Ii mai vedeam urme ale existentei pe cateva site-uri, si atat. Nu era prea mult, ma gandeam eu, si cu timpul, distrasa de alte treburi, m-as fi obisnuit sa nu mai intru nici pe acolo.
Pentru inceput, asteptam sa treaca doua saptamani, limita maxima a lipsei de comunicare de pana acum. Chiar mi-era teama sa nu cumva sa ma caute in intervalul asta, si m-am ascuns cum puteam eu mai bine.
La o saptamana dupa aceasta decizie, eram la o coada si …
Si vine la aceeasi coada, si se aseaza exact in spatele meu, un membru al familiei lui. Da un telefon si incepe sa discute probleme de familie.
Perfect!
Ma gandesc ce haios ar fi fost sa-l sun si sa intreb exact despre lucrurile pe care le aflasem din convorbirea telefonica, zambesc si n-o fac.
In discutii absolut curente, cunostintele comune amintesc des de el. Incerc sa fac fata, fara sa ma manifest excesiv de rece ori excesiv de pasionat. Tac si astept sa iasa din discutie.
O colega ma suna special sa-mi spuna ca l-a intalnit. Trebuie sa raspund, si-mi simt raspunsul glacial. Ea intelege ceva, si incheie repede conversatia. Nu protestez, ma justific spunand ca am ceva de facut.
Trece si a doua saptamana. A doua zi dupa, sunt bucuroasa. Am rezistat ispitelor.
Inca o zi. La serviciu. Vine vremea sa primesc feedback-ul pentru un proiect mai vechi, pentru care el imi daduse cateva sfaturi importante si pertinente, si pe care le urmasem. Rezultatul e mult peste asteptari. Ma gandesc o jumatate de zi daca sa-i spun sau nu. Intorc situatia pe toate partile. Pana la urma, tarziu, ma hotarasc sa-i spun. Fara sfaturile alea n-as fi facut mai nimic, deci trebuie totusi sa-i multumesc, si nu stiu daca e corect si politicos sa afle totusi de la altcineva.
Ii trimit deci un mesaj.
Niciun raspuns,, pentru cateva minute. Apoi suna telefonul. Aflu ca a vazut mesajul, si m-a sunat ca sa nu spun ca ma ignora.
Politetea imi cerea totusi sa-i multumesc. Imi pare rau ca n-am inchis telefonul imediat.
Cazul 2
Exista o persoana care imi cere cu disperare sa-i acord mai multa atentie. Sunt mai multe, de fapt, dar aceasta persoana se manifesta mai des. Incerc sa n-o refuz, pastrand totusi un anume echilibru. Uneori nu-mi iese, si atunci reactioneaza in asa fel incat sa-mi atraga atentia.
De curand, aceasta persoana imi povesteste ca acea atentie pe care o asteapta de la mine (eu am presupus ca nu de la mine in mod special, ci de la oricine cu care intra in contact), acea atentie, deci, o primeste de la o alta persoana. Care il asalteaza pur si simplu, care ii invadeaza spatiul la modul fizic.
Am ras isteric. N-am putut sa-i spun decat ca in sfarsit are ce-si doreste. Apoi mi-am cerut scuze.
Dar dincolo de toate astea…
De ce atunci cand ma hotarasc sa rup legatura, pentru ca e singura optiune inteleapta, intamplarea imi pune bete in roate????

scurt-metraj haios-induiosator

In unele situatii parca ii vad pe parintii mei, in altele sunt eu, la inceputurile mele intr-ale calculatorului, primind sfaturi de la diversi cunoscatori!
Ce inseamna evolutia asta!!!!!!

politica, presa si comunicare

Mai zilele trecute a venit la usa apartamentului meu un baiat care facea sondaje pe teme politice. Eram grabita si am vrut sa termin repede cu raspunsurile, dar pe cand raspundeam monosilabic mi-am surprins in voce ura. Da, ii uram pe toti politicienii pentru felul nonsalant in care isi manifesta dispretul fata de noi. Pentru ca au impresia ca sunt singurii din tara care inteleg cum merg treburile, si, pentru ca inteleg, noua ne spun minciuni. Ii urasc pentru ca, atunci cand merg la emisiuni pe la tv, vorbesc toti odata, si “discutia” lor devine pur si simplu galceava. De cate ori ii aud imi vin in minte franturi din niste versuri din cartile copilariei, pe care nu le mai stiu exact, dar care vorbeau despre o galceava a gastelor.
Cand spun “galceava” ma exprim exact. Nu e cearta. Ei au venit acolo ca sa mimeze o discutie in contradictoriu. De fapt, interesele lor sunt cam aceleasi. In acel moment, principalul interes al fiecaruia dintre ei este sa faca in asa fel incat SA NU SE INTELEAGA CE SPUNE CELALALT. Si atunci vorbesc peste adversar. Ce se aude din fata ecranului meu? Experimentati. Puneti doua persoane sa vorbeasca in acelasi timp in fata voastra. Sau uitati-va pur si simplu la emisiunile astea. Pentru ca aici, in aceste emisiuni, nu vorbesc doar doi. Sunt uneori cate patru. LA CARE SE ADAUGA MODERATORUL.
Sa zicem ca-i inteleg pe politicienii-invitati-nesimtiti. Sub nicio forma nu-i inteleg insa pe moderatori. Si nici pe sefii lor, care accepta asta.
Moderatorul este, asa cred eu, cel care ar trebui sa adreseze intrebari la obiect, rareori mai lungi de 10-15 cuvinte. Ar trebui sa starneasca raspunsuri, sa smulga dezvaluiri, sa-l ameteasca pe interlocutor in asa fel incat acesta sa se trezeasca spunand ceea ce isi jurase sa pastreze secret pentru ca ar fi dezvaluit lipsa de moralitate, a lui sau a altcuiva. Or, asta nu se poate face prin fraze lungi, care sa-i dea timp invitatului sa-si pregateasca raspunsul. Dimpotriva, si asta o stiu din experienta, cele mai sincere raspunsuri, desi cel care le da ar fi vrut sa le treaca sub tacere, vin in urma unor intrebari directe si SCURTE. Si daca invitatul raspunde cu un fluviu de cuvinte, cum s-au obisnuit in ultimii 20 de ani, atunci da, moderatorul sa-i prinda momentul de respiratie si sa repete intrebarea. Care trebuie sa fie atat de scurta, incat sa incapa in intervalul in care celalalt isi trage sufletul.
Ei nu fac asta. N-au simtul interviului sau n-au invatat cum se face. Sau nici una, nici alta. Si atunci se ajunge la situatia in care moderatorul vorbeste, uneori timp de minute intregi, in acelasi timp cu invitatul sau. Ceea ce inseamna pana la urma lipsa de respect, pe care invitatul a invatat sa o taxeze. (Las la o parte faptul ca respectivul invitat spune invariabil “Dati-mi voie sa-mi termin ideea.” Care idee, ca de fapt nu spune nimic??????)
Se mai intampla uneori ca invitatul sa inceapa sa vorbeasca inainte ca moderatorul sa termine intrebarea. Fie pentru ca e destul de inteligent si a prins mesajul, fie ca are textul invatat de acasa, nu conteaza. Ce face atunci moderatorul? Ei, cum ce face! Nu se lasa pana cand nu termina toate sunetele pe care isi propusese sa le scoata de pe coardele vocale!
Asta inseamna sa nu stii sa asculti.
Si sunt cativa moderatori care, chiar daca asculta cu atentie, inteleg exact pe dos decat ceea ce spusese bietul invitat. Nu-mi vine sa cred, dar in momentele acelea il compatimesc pe nesimtitul de politician.
Asta inseamna egoism si dorinta de a te auzi pe tine vorbind.
Asta inseamna lipsa de politete.
Asta inseamna lipsa unei minime instructii in ceea ce priveste comunicarea.
Asta inseamna incompetenta.
Asta inseamna aroganta.
Se petrece o selectie naturala. Ies in fata doar cei care stiu sa vorbeasca mult, fara sa spuna nimic, si fara sa creada in ceea ce spun. Si din partea presei, si din partea moderatorilor.
Unul singur face, de curand, nota discordanta. Johannis. Dar nu e meritul lui. E un taciturn din nastere. Intrebarea e, o sa fie el buturuga mica?
Cred ca ne-am distrat destul de prostia altora. Intre timp, am scapat din vedere ca s-ar putea sa fim si mai prosti decat cei de care radem, pentru ca le dam apa la moara si ajung sa creada ca sunt chiar valorosi.
Rasul e bun (daca nu e o lupta cu lacrimile), dar e o vreme pentru ras si alta pentru seriozitate.

cum castiga psd alegerile

cam asa. Vad ca nu merge linkul, asa ca pun si eu cum ma pricep: http://spre-sfarsitul-lumii.blogspot.com/2009/10/in-culisele-unui-show-politic.html

furtuna si grohait

E liniste. Viata mea merge inainte, e chiar tumultoasa, imi ofera zilnic multe motive sa simt ca traiesc, uneori adrenalina ma invadeaza si actionez in asa fel incat seara chiar sunt multumita de mine. Alteori ma revolt si fac pe justitiara, apoi ma inspaimant de eventualele urmari ale actiunilor mele. Atunci am nevoie de cineva cu care sa ma sfatuiesc si care sa ma ajute sa iau o decizie. Gasesc, din fericire in mica lume in care traiesc sunt oameni care fac parte din trecut, dar pot fi reactivati macar pentru o jumatate de ora, cat am nevoie sa ma linistesc. As zice ca altii ar fi fericiti daca ar avea ce am eu.
Da, dar eu nu am ceea ce au ei!
Am liniste, si in acest moment ma ingrozesc la gandul ca am putut trai atat de adanc si de zbuciumat. Ma simt inca umilita de situatiile in care ma aruncam fara sa tin cont de evidente, si sunt fericita ca sunt o maestra a aluziilor si nu a declaratiilor directe. Dependenta scade si ea, lipsa legaturilor chiar nu mai provoaca sfarseala care ma chinuia inainte. De fapt afectata sunt de aceasta lipsa, dar nu-mi mai dau seama. Simt diferenta doar atunci cand se intampla sa avem cate o conversatie. Tot nu inteleg cum pot sa ma simt atat de usoara si energica dupa cateva cuvinte sau un sms!
De-aia nu scriu. Sunt ca adolescentul care scrie pur si simplu pentru ca are prea multe sentimente, iar cand presiunea lor scade se transforma intr-un grohait de fericire. N-am experimentat inca starea de grohait. Dar sunt undeva in vecinatatea ei, si, sincer, nu-mi place sa fiu nici asa nepasatoare.
“Grohaitul-fericire”este exact ceea ce au alti oameni si eu nu.
Si ma intreb serios daca imi doresc o asemenea experienta…