sechele sentimentale

eh…
N-am reusit sa-mi pastrez emotiile intense. O perioada, am crezut ca dragostea nu exista, e doar o pacaleala care dispare ca prin farmec atunci cand apare sexul. Si ca apoi totul se reduce la rutina.
Doar ca, din nou, dragostea aia in care nu mai credeam m-a luat pe neasteptate. De fapt, cred ca e un sentiment de vinovatie.
Am fost pentru cateva zile impreuna cu niste colege-prietene intr-un loc relaxant, cu persoane din mai multe tari. Si am constatat ca doamnele prietene habar n-au cine sunt si ce-mi place. Dintre toti strainii care erau acolo, eu am facut pe ghidul pentru trei dintre ei. Din nou apartineau unei alte lumi decat a noastra. Nu aveam niciun gand ascuns, pur si simplu imi faceam datoria de a-i plimba prin Romania. Dar prietenele mele aveau nevoie de distractie, asa ca au insistat cu multe rasete pe o posibila legatura a mea cu unul dintre ei. Ce e drept, nu se inselau prea mult, numai ca dupa secventa extrem de hazlie pentru ele, eu n-am mai putut sa ma uit la ei. Nu doar la cel “cu pricina”, la niciunul dintre ei. Evident ca n-au inteles nimic. El a incercat, eu am tacut si am fugit imediat cum am putut. Mi-a spus ca la intoarcere vrea sa mearga la cumparaturi in Bucuresti, nu m-am oferit sa-l insotesc. Nu mi-a cerut. Am stat 2 zile in acelasi oras, separat. Eu speram ca, la intoarcerea lui in tara lui, sa vorbim virtual.
Nici nu se gandeste.
Nu pot decat sa-mi primesc pedeapsa.
Care e greseala mea? Ca am suferit atat de mult atunci, candva, cand primul despre care am scris aici refuza orice ii ofeream eu, incat acum nu mai fac nimic decat atunci cand mi se cere in mod expres. Iar acest barbat, care imi placea chiar foarte tare, n-are de unde sa stie ce sechele sentimentale am eu.

after

Am fost in rai si in iad, am fost fericita si ingrozita de atata fericire, apoi nefericita.
“Life is mine”, a spus el, cand am incercat sa-i amintesc ca s-ar putea sa fim judecati. L-am crezut, pentru ca voiam sa-l cred.
Apoi, am aflat ca nu, viata nu e a noastra. E adevarat, nu e a oamenilor care ar putea sa ne judece fara sa inteleaga nimic, dar tot nu e a noastra. Cred ca Dumnezeu chiar ma iubeste, si nu ma lasa s-o iau razna. Imi pune piedici. Sau cel putin sper ca asta e motivul, protectia mea.
Intre noi nu sunt doar kilometri, ci si ani, si culturi, si religii, si bariere lingvistice. Toate sunt bariere. Toate erau insa anulate de un singur lucru.
M-am simtit iubita si dorita asa cum n-as fi visat vreodata. Totusi, cred ca totul se va opri aici. Uneori o dorinta prea mare ne face sa gresim. Si atunci, ori celalalt afla, ori se intampla ceva care face imposibil totul.
Dar macar acum stiu cum e sa fii fericit.

ring!

Un singur apel telefonic ratat a rupt totul.
Trecutul l-a invadat. La randul meu, am reactionat. Amandoi am inteles ca asta a fost tot.
Dar inca ma simt bine. Poate ca am trait o iluzie. Dar am simtit ceea ce nu mai simtisem niciodata. Mai vreau, dar nu-i nimic.

love – need – miss

La inceput imi spunea cu usurinta “I love you”, I need you”, ” I miss you”. Era un fel de disperare combinata cu usurinta de a spune lucruri pentru ca asa dau bine.
Apoi a renuntat la “I love you”. Apoi la “I need you”. Totul se concentreaza acum in “I miss you”.
Generozitatea cuvintelor mari a devenit zgarcenie, pe masura ce primele declaratii incep sa devina adevar.

wake up time

Vorbeam despre ore de trezire. Ii spuneam ca dupa un timp te obisnuiesti sa te trezesti de unul singur la ora la care o faci zilnic. Eu insami m-am trezit la 6,30 cand chiar trebuia, desi uitasem sa pun ceasul sa sune. El imi spune ca trebuie sa se obisnuiasca sa se trezeasca la 5.
A doua zi dimineata, ma trezesc pur si simplu la ora 5, fara sa am ceva de facut si fara ceas. Mai tarziu, primesc mesaj ca s-a trezit de unul singur, fara ceas, la 6,30….

fericire

Si, ca de obicei, cand esti fericit, nu poti fi nici coerent, nici macar dornic sa scrii.
N-am fost fericita toata perioada asta, dar am mers tot mai mult spre indiferenta. Pana cand… pana cand am iesit din lumea mea si am intrat intr-o alta lume. Si am gasit acolo o persoana, o singura persoana, care m-a ajutat sa traiesc la aproape batranete ceea ce nu traisem cand trebuia.
Degetele mele pastreaza amintirea unor alte degete, de care nu s-au atins, dar care s-au apropiat la un milimetru si-au ramas acolo. Ochii nostri trebuiau sa priveasca in alta parte, gurile noastre trebuiau sa vorbeasca altor guri, dar degetele noastre stiau ca suntem doar noi doi.
Din nou este o iubire imposibila. Sunt mii de kilometri acum intre noi. Dar nu-mi mai pasa.
Pentru ca nu ne mai putem juca cu mainele, acum ne jucam in cuvinte. Ne apropiem periculos de mult de adevar, si ne retragem, la un milimetru. Si asta ma face fericita. M-am gandit: adevarul spus direct ar complica lucrurile. Sau le-ar simplifica pana la plictiseala.
Sunt fericita; ma simt iubita, chiar daca nimeni nu-mi spune asta.

ani si dorinte

Unii ar spune ca sunt batrana. Eu insami credeam ca mama mea, atunci cand avea varsta pe care o am eu acum, era batrana. Totusi, niciodata, dar absolut niciodata, de cand traiesc, n-am aratat mai bine decat acum. Nici macar raportat la varsta. Nu ma incadrez in standarde, si totusi imi place de mine. Si se vede asta, si in oglinda, si in pofta de viata, si in nevoia de a nu mai lasa pe nimeni sa ma raneasca.
Intre timp, m-am lamurit ca visasem degeaba, si ca niciodata privirile pe care le vedeam incarcate de emotie n-au fost asa. N-am mai fost ranita, nu mai exista loc pentru inca o rana. Doar ma enerveaza ca cica suntem prieteni buni si i se pare normal sa ne si vedem din cand in cand. Eu incep sa ma plictisesc, si se apropie momentul cand o sa ma ridic de la masa si o sa plec, fara sa ma mai uit in urma si nici sa aud eventualele intrebari nedumerite.
In mod sigur am trecut in partea a doua a vietii mele. Viata mea nu e ca a altora. N-ar fi o problema, pentru ca eu nu vreau maritis, cu tot ce presupune asta, nici macar copil, pentru ca mi-e teama ca-mi va semana, si atunci va fi nefericit. Voaim doar atat: sa iubesc si sa fiu iubita. De cel pe care eu il iubesc.
Asta e posibil la orice varsta, nu?

relatii

Cred ca relatiile dintre oameni, orice tip de relatie, chiar si cele digitale, se bazeaza pe aceleasi principii. Si, din punctul meu de vedere, exista doua principii de baza, care trebuie sa apara, cronologic, in ordinea urmatoare:
1. cel care stabileste o relatie sa o faca cu placere, si pentru ca se simte bine EL INSUSI in interiorul acestei relatii. Primul pas, desi pare egoist, cred ca e esential pentru ca relatia sa aiba o baza solida.

2. cel care intra intr-o relatie PENTRU CA II PLACE sa actioneze in asa fel incat sa-l bucure, sau oricum, sa asigure un anumit confort spiritual al celuilalt. Asta presupune sacrificiu si cunoastere profunda a celuilalt. Altfel, crezi ca faci bine si, de fapt, faci rau.

Nu accept sa se sara peste prima etapa.
Am acceptat o data si a fost rau.
De aceea, cand cuiva nu-i face placere, ci doar se sacrifica pentru mine, plec fara regrete. Cel putin asa imi propun.

Bratara meseriei

Unii cred ca e absoluta nevoie sa suferi la serviciu. Aveam acum cativa ani un coleg care spunea “scarbiciu”, si mereu am vrut sa-l intreb de ce nu-si da demisia. Pana la urma n-am mai apucat. Chiar si-a dat-o.
Tot asa, se crede ca ca un serviciu e doar un serviciu, un loc in care iti vinzi munca pe bani. Unii fac strictul necesar, adica “ce e in fisa postului”. Pe ei ii simti, dar nu asta e grav, ci mai ales faptul ca, eu cel putin, am senzatia ca locul ala de munca ar putea sa nu existe daca e ocupat de un om plictisit, sau nepriceput. (Nu, nu sunt sustinatoare a lui boc si nici a lui basescu:))) )
In una din seri am fost intr-un club de fite. E prima data in viata mea si foarte probabil ca a fost si ultima, am nimerit acolo intamplator. Tot felul de oameni, atitudini, promotii, piscine, lumanari, bautura si mancare gratis. A cantat o trupa, apoi a inceput “petrecerea”. Eu sper ca nu toate petrecerile din lumea mondena sunt ca asta, pentru ca participantii stateau pur si simplu. Adica nu: priveau la animatoare. Ele erau singurele care dansau.
Ei bine, una dintre animatoarele astea era chiar foarte tare. Celelalte deveneau banale dupa 5-10 minute, dansau in ritm egal si cam cu aceleasi miscari. Asta insa avea schimbari de ritm, momente in care ramanea nemiscata de te intrebai daca mai respira, dupa care veneau miscari rapide, armonioase si ample. Mi s-a parut ca felul in care isi facea ea treaba dadea sens meseriei de animatoare, care, fie vorba intre noi, are doza ei (chiar mare) de jenant. Daca nu cumva mai rau…
A! Si avea si bratara! Rosie si stralucitoare, ca sa lase dare prin semiintuneric!

Stii!

Prima data mi s-a spus ca stiu ca X imi este prieten, si ca stiu ca nu ma judeca. Nu stiam, atunci am aflat. N-am crezut, pentru ca nu e bine ca acel X sa-mi spuna, chiar si voalat, ca tine la mine…
A doua oara mi s-a spus ca “stiu”, de curand. Multumisem, si replica banala “cu placere” a venit insotita in mod placut de verbul ” a sti”. De data asta am crezut. Acum nu e periculos sa cred. Ceea ce e periculos e ca mi-am amintit de cealalta situatie, si am tendinta sa le asociez.
Sincer, chiar nu cred in dragostea unica, totala si vesnica. Ar fi frumoasa, dar nu exista. Totusi, nu inteleg de ce parca as fi blestemata sa mi se intample exact ceea ce condamn la altii, sau neg!
Da, continui sa alerg la o chemare anume, fara sa fiu in stare sa spun “nu”, continui sa-mi fac griji fara sa fie necesar, continui sa tin la cine nu trebuie sa tin…