maturitate

In sfarsit, ma pot numi un om ajuns la maturitate. Asa ma simt. Simt ca stiu sa iau decizii fara sa intreb in stanga si in dreapta cum ar fi mai bine, stiu sa nu intru in panica atunci cand situatia devine panicarda, stiu sa arat cand cineva ma supara. Poate ca asta ma bucura cel mai tare. Nu stiam sa spun “nu” si nu stiam sa-mi exprim supararile si frustrarile. In concluzie, lumea intreaga credea ca nimic nu ma supara si ca inghit orice. De cateva ori, in ultimul timp, am exprimat prin mijloace nonverbale ca sunt suparata. Stiu ca ceilalati au inteles. Si n-au repetat greseala.
Stiu, si pot mai ales, sa ma despart fara regrete si disperari de cei care nu corespund cu cine sunt eu si ce vreau. Stiu ca doare, pentru ca am experimentat situatia asta. Dar stiu si ca trece, si ca te face mai intelept. Asa ca cel care s-a suparat pe mine pentru ca ii ofeream prea putin si care apoi s-a intors sperand sa-i dau totusi ce dorea, a trebuit sa accepte ca nu va primi niciodata mai mult decat sunt dispusa sa ofer. Nu i-a ajuns, dar eu ma simt eliberata. Spre deosebire de el, eu nu simt deloc nevoia sa reiau legatura.
Cat despre cel in fata caruia nu puteam nici sa gandesc, nici sa respir normal, probabil ca va intra in categoria celor cativa prieteni pe care nu-i mai am, pe care practic nu i-am mai vazut de mult, dar la care ma voi gandi intotdeauna cu drag. Cu emotie din ce in ce mai putina, dar cu drag.
Stiu sa tac timp indelungat, poate pentru totdeauna, si sa fac, intre timp, tot felul de lucruri care imi folosesc mie personal. Daca vreodata vor aduce bucurie si altcuiva, foarte bine. Acum insa, eu sunt cea care se bucura de reusitele mele.
Sunt sigura pe mine. Din acest motiv, persoane in fata carora de obicei stai smerit si nu ai de replicat prea multe, cum este un doctor, de exemplu, se fastacesc si scapa foile din mana. Recunosc, este chiar distractiv!